Căutând cu sârg pretext pentru o nobilă pledoarie, ma întorc, deloc întâmplător, cu gândul la vremurile de odinioară. Copil fiind, obișnuiam să “mă dau mare” cu îndrăzneala actelor mele de curaj: escaladat garduri, jucat fotbal cot la cot cu băieții, cățărat prin copaci. Sau, mai bine zis, cu genunchii mei peticiți. Pe atunci, nu înțelegeam de ce mama suspina ori de cate ori veneam în casă cu sângele șiroind în neștire. Și nici de ce ma sfătuia cu blândețe să nu mai chinui în zadar crustele pe cale a se transforma în cicatrici.
